Unde să mai fugi?

Pericolul, cât și răul, sunt peste tot. Le vedem, ne împiedicăm de ele, alegem în ce măsură le lăsăm sa ne influențeze, dar, cel mai important, ne putem feri de ele, ori le putem preveni. Sunt multe evenimente triste, persoane rele, care-și vor binele cauzându-le altora rău, persoane profitoare, persoane cu două fețe, dar și multe persoane bune, pozitive. Mereu am avut grijă să ne ferim de cele dintâi și să ne inconjurăm de persoane bune care ne-au devenit prieteni, amici, iubiți ori iubite. Am avut grijă să alegem. Am avut opțiunea de a permite sau a refuza intrarea persoanelor negative în viața noastră. Dar toate acestea se întâmplă, în primă fază, undeva pe un plan exterior. Putem să fugim de răul pe care îl vedem, de răul ai cărui fiori îi simțim. Când plouă, întrăm în casă. Când ne e prea frig, ne îmbrăcăm. Când simțim amenințarea vreunui seamăn, avem o multitudine de soluții de scăpare. Când am avut o zi grea, avem muzica, ori prietenii, ori familia.

Așadar, în afara conștiinței, lucrurile sunt relativ simple. Ce facem, însă, când răul e interior? Când zace în noi, în mintea noastră? În gândul nostru? În gândurile noastre și în stările noastre? Și nu vorbesc despre un rău direcționat spre alții. Nu, nu direct. Vorbesc despre o frământare spre propria ființă. Un gând, sau un mecanism de a gândi defectuos, care ne face rău. O flacără care arde atât de puternic încât arde nu doar pe interior, dar îi frige, adesea, și pe ceilalți, din afară, care nu merită nicidecum așa ceva. Unde fugi când răul e în tine? Unde te adăpostești? Și mai ales, cine te poate ajuta? Cui îi poți spune că te deranjează propria minte? Și ce va putea face cel pe care îl chinui cu o asemenea întrebare?

Cum îi poți prezenta într-un mod obiectiv și clar frământarea ta, când nu poți scoate nicio idee clară, nicio temere clară ori problemă clară din furtuna de cugetări ce începe odată cu trezirea din somn și îți dă pace numai după ce adormi, într-un final.. Tu nu îți vezi decât într-un mod subiectiv problema, însă prietenul tău o va vedea altfel, prin ochii lui. Nu există un mod greșit de a vedea o frământare interioară, datorită faptului că nu este niciun mod corect.  Rareori se întâmplă să fii înțeles mai bine de celelalt, iar sfatul său să te ajute, însă în restul timpului, ajutorul nu are nicio eficiență. Și e doar vina ta. E doar vina ta pentru că îți chinui persoanele alese de tine să-ți fie aproape. Pentru că acest „aproape” își pierde sensul. El ar trebui să însemne o împărtășire de gânduri și sentimente și trăiri și temeri, dar tu alegi sa nu mai exteriorizezi nimic, pentru că nu știi ce e just și ce este doar o pretenție, ce este adevărat și ce nu și, mai ales, ce nu ai fi spus într-o altă circumstanță. Și rănești. Întâi pe ceilalți, pentru că are sens în capul tău, iar, mai apoi, pe tine.

Mintea nu-ți stă o clipă și ți-e cel mai mare inamic, pentru că te cunoaște pe deplin. Îți știe adăposturile, plăcerile și temerile. Îți crează vise care îți distrug imaginea pe care o aveai asupra unei persoane sau asupra unui loc. Melodia preferată începe să sune nașpa și te plictisești de persoane. Te plictisești pentru că îți e prea bine cu ele. Pentru că mintea ta nu mai are ce griji să-și mai facă sau ce gesturi să regrete. Pleci, pentru ca apoi să vrei înapoi. Pentru că îți e mai bine ca victimă decât ca învingător, poziția asta îți gâdilă într-un mod masochist orgoliul. Gândești prea mult. Judeci orice gest al tău sau al persoanelor din jur. Gândești prea mult și simți prea puțin. Prea multe gânduri și prea puține sentimente. Și când simți, simți la momentul nepotrivit, iar când e momentul să simți cu adevărat, simți doar o răceală și o indifirență care pare firească, gândindu-te în altă parte. Încerci să scoți ceva din tine, din zona inimii, a sentimentelor, însă întorci acest lucru pe toate părțile până nu mai are sens. Dar când e vorba de sentimente, nu există niciun sens.. Dar tu gasești unul!

Unde să fugi? Visezi la relaxare, la pauze de la propria-ți minte, la o fugă spre un loc unde interiorul se poate liniști și poate simți în liniște. Băutura nu ajută. Oare ce altceva poate fi de folos?

Răul e un monstru. Monstrul trăiește odată cu tine și cât tine. Monstrul ești tu.

Unde să mai fugi, când vrei să fugi de tine?

Unde să mai fugi?

A dormi dezvelit

Curajoși sunt cei care se încumetă sa se culce dezveliti. Curajoși ori fraieri.
Și eu dorm dezvelit uneori. Când eram mici, nici nu se pomenea așa ceva. Veneau monștrii. Primul era cel de sub pat, urmat de cei din dulap, și așa mai departe. Plapuma era cel mai bun adăpost, indiferent de cât de cald era. Noi eram în siguranță.

Încă mai e, poate, cel mai bun adăpost.. Poate pentru că ne intră în subconștient de mici, ori poate pentru că nu ne expunem decât faţa. Dar uneori e un pic prea cald. Prea multa nădușeală. E un haos, poate mai mult interior însă resimțit ca exterior, care face învelitul insuportabil. Și îndrăznim să ne culcăm dezveliti. Și e minunat, la început. Piele caldă pe așternut rece și tricoul care încă mai dă un mic sentiment de prea cald. Încet încet, totuși, praful se așează. Gândurile slăbesc în intensitate și  nu mai e așa cald. Într-un ultim moment conștient ne tragem un colț de plapumă peste umăr, încă rămânând expuși. Apoi cădem în somn, stadiul acesta ce are ceva din liniștea morții: răcoarea. Peste câteva ore, pot apărea două fenomene. Ori e unul dintre acele cazuri în care ne trezim transpirați, respirând adânc peste bătăile rapide ale inimii. Avusesem un coșmar. Aici apare o căldură aparentă dată de picăturile de sudoare rece ce denotă acei fiori ai unui vis urât.
Ori, pur și simplu deschidem ochii puțin, sau nici asta nu mai facem,  și, într-o fracțiune de secundă de care de cele mai multe ori nici nu ne amintim, ne învelim complet. E totul atât de ușor. Atat de primitiv instinctual. Ne e frig și ne învelim pentru a nu ne mai fi frig. Nu mai stăm la gânduri și nu-și mai are locul niciun impuls rațional de a rămâne în frig.
Apoi ne trezim și ne luăm cu altele, ori norocoșii mai dorm cinci spre o sută de minute.
Somnul rămâne același. Aceeași oază vitală atât de mult căutată și rareori savurată pe deplin. Dar la plapumă nu se gândește nimeni.

A dormi dezvelit

Cine știe

Vrând și tot încercând, nu de puține ori, să scriu ceva aici, ceva nou, poate pe linia pe care o începusem cu postările precedente, am dat de unele piedici puse chiar de mine. Mi-am dat seama că nu mai am, pentru moment, nimic despre care să vorbesc cu o oarecare sporită siguranță. În ultima vreme au apărut cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri. Încercând să găsesc un răspuns, la oricare din aceste întrebări, rezultatul îmi pare ori prea dur, deci sunt reticent la el și mă afund în și mai multe întrebări, ori daca este în regulă, îmi pare unul prea personal, îmi pare unul subiectiv, nicidecum la rece, nicidecum rațional. Îmi pare unul rezultat prin implicarea experiențelor și gândurilor și temerilor mele.

Nu mai sunt sigur de așa de multe lucruri. O fi o perioadă, sper să fie doar o perioadă. Altfel, ar însemna că nu am evoluat deloc, și dezvoltarea aceea pe care o râvneam și pe care, credeam eu, o începusem, a fost una iluzorie. Nu sunt sigur decât de faptul că sunt foarte multe lucruri de care nu sunt sigur. Știu doar că nu știu. Mă zbat, chiar mă zbat, și merg acum pe o cale care sper să-mi mai aducă puțină siguranță.

Ce nu știu? Nu știu cât mai e, nu știu dacă e bine, dacă a fost bine sau cum va fi mai bine sau când va fi mai bine. Și poate nu trebuie neapărat să fie bine, dar nu știu dacă e mai bine să fie bine sau e mai bine să fie rău. Cât de departe trebuie să ajung? Sau cât să mă mai apropii? Sau cât mai am de adunat? Sau cât de departe au sărit cioburile și câte mai am de adunat până la întreg? Sau dacă a existat vreodată acest întreg? Sau, cine? Și când? Și până când? Și toate aceste întrebări au perfect sens în capul meu, dar nu vor avea același sens în capul celor care le citesc, sau nu vor avea deloc vreo logică. Gândesc inutil prea mult, cred că mai mult. E din ce în ce mai mult înauntru și mai puțin în afară. Și mai puțini aproape și și mai puțini foarte aproape. O teamă constantă încă bântuie și mi-ar plăcea să las totul la voia întâmplării în speranța că peste zece ani. după multe succesuri, nu-mi voi aminti deloc, sau deloc cu plăcere de momentele de acum.

Am căzut de sus tare, atât de tare încât am sărit de câteva ori la contactul cu pământul. Mă ridic, greu. Învăț să merg.

Cine știe

Mulțimea vidă

Nu știm nimic cu exactitate și tot ce știm și pretindem că știm stă sub marele semn al subiectivității. Dacă invităm zece oameni să-și expună părerea despre noi, vor scoate zece portrete diferite. Dacă, însă, acești indivizi comunică, probabil vom avea și păreri asemenea. Pentru că suntem influențabili. Râd de cei care sunt siguri de ceva anume. Einstein vorbea despre relativitate. El a fost un faimos fizician. Ei bine, ar fi putut fi cu ușurință și un bun psiholog ori filosof, pentru că relativitatea se găsește in multe alte varii domenii. Capacitatea oamenilor de a prezice atinge cote din ce în ce mai mari, deoarece dacă tehnologia aceasta de forecast evoluează cu un pas, mulțimea celor care cred și care consumă aceste informații crește exponențial. De ce, totuși, oamenii se trezesc din comă? De ce, totuși, nu putem ocoli toate relele care ni se întâmplă și de ce nu putem trăi doar ce-i bun?

De ce nu ne putem păzi de aceste apocalipse interioare? Cele mai mari necazuri ni se vor întâmpla întotdeauna nouă. Cum spunea și Emil Cioran, suferința nu se poate compara de la un individ la altul, și nici măcar la același individ. Mircea Eliade spunea ca experiențele nu se contracarează, se înlocuiesc. Așadar durerea trăită ia locul unei dureri, unei răni mai vechi. Cum se face că există aceste mari credințe complexe și întregi care însă se pot nărui într-o singură clipă în urma unei experiențe? Pentru că marile adevăruri au pornit de la experiența unui singur individ și s-au propagat apoi mai mult sau mai puțin demonstrate. Există un număr enorm de factori care pot influența un eveniment, factori ce fluctuează mereu, motiv pentru care niciodată în istorie nu s-au întamplat și nu se pot întâmpla două evenimente identice (judecate identice după anumiți parametrii generali).

Dar să revenim la individ. Avem de a face cu factori interni și externi. Cei mai puternici, și, implicit, mai periculoși sunt cei dintâi. Pentru ca ei pot rămâne indiferenți la acțiunea exterioară, și, totodată, pot amplifica un stimul extern de dimensiuni infime și îi pot da proporții dezastroase.
Putem ști ce e mai bine pentru noi? Dar, pot alți ști ce e mai bine pentru noi? Mă îndoiesc. Deciziile pe care le luăm sunt într-o proporție mai mare inspirație de moment și într-o proporție mai mică cuvântul experienței. De aceea de multe ori facem aceleași decizii proaste. De aceea nu învățăm din trecut, lucru regăsit și la scară mare, date fiind cele două teribile războaie mondiale. De aceea ne întoarcem la vicii. Năravul nu se schimbă decât în urma unor trăiri de dimensiuni fatale, dacă nu cumva nici atunci.

De aceea nu știm ce vrem. Nici ce e bine. Și ce este cel mai grav este că nu știm ce avem nevoie. Și diferența dintre ceea ce vrem și ceea ce avem nevoie de multe ori este foarte mare și nu e bine.

Dacă am ști ce este de capul nostru, am fi cele mai puternice creaturi. Adevărul obiectiv este doar în mâna Atotputernicului. Noi ne-am însușit doar niște mici dibuiri.

Cu toții ne schimbăm și regula pendulului face să ajungem, crescând, fix în posturi pe care le detestam enorm, mici fiind. Cuvintele capătă sau pierd importanță. Locuri fără vreo magie pentru unii pot fi adevărate oaze pentru alții. Gânduri pot apărea pentru prima oară în mintea cuiva care poate nu și le-a dorit niciodată.

Credem în ce este cel mai comod și avantajos pentru noi. Ori nu credem, dacă ne e mai bine.

Adevărul nu-l vom ști dacă stăruim și ne mulțumim cu bucățelele pe care le aflăm.

Stăruința trebuie să fie una singură: întrebarea.

Mulțimea vidă

Red eyed

To this point, it has all gotten back. Everything that lurked in the past, everything that was laying and screaming and running wild a couple of hours ago, returned. What could the reason possibly be? Who was responsible? Who was messed up?

This is the story of those tiny huge monsters that live inside us. It’s the story of those lingering parasites who feed and feed but not with flesh and blood.  At least, not yet. They feed with more important and vital things. They feed on thoughts and time and anger and tears. Yes, they feed on tears. They drink them, for tears are our liquefied feelings. They sip them slowly. They like torturing. They like to hear screams. That’s how they know they’ve won.  They like to slowly kill.
They mostly show up at night or when no one’s around. They like privacy. No one must be distracting in order for them to have their dirty fun. They like to amplify reactions and mostly all the bad feelings. They’re the ones who turn our eyes red with anger and make our blood boil.  They’re the ones that raise hell inside us. They’re the dirtiest most selfish creatures. They’re no good and no help to anybody.

They create a space inside from eating up too much. We fill it with food or we drink. That’s one way out but usually booze gives them power. It empowers them. They become stronger and more devastating. They get control over our mind, our mouth and hands and we tend to do bad things to us or spill it all out. We think that’s the thing to do, to spill out all those rotten thoughts, all those evil creations because we think it’s not our fault. We think we’re the victims and others are to blame. In reality, we are our own victims. But you don’t know who to blame, and with a massive ego which they take care of, we rarely blame ourselves. Who can help? Only we can. We want to sleep as much as we can because that’s when they shut up. They have no mercy and they make us react violently. They make our veins tremble and they make us shake.  They eat all up. They don’t really care.  They don’t give a fuck. They think only of themselves. They think of feeding more and more and more and we only get paler and paler and the moments of true happiness become rarer and when they come, we don’t feel them how we used to.

We think we find cures. We calm ourselves down. We think we can handle them. They don’t leave, they never leave as long as we give them shelter. As long as they are warm from the hell inside us. As long as we keep feeding them. We think we can do it. We live with the illusion  that they’re gone, that they’ve left. But no. Oh no. No way.
The thing we do is the worst that can be done.  We bottle it all up. We save reactions and violent impulses for later. We save more and more and more and we get shakes and at one point, it all cracks, it all breaks down and damages us as much as it can. They know our weak spots, they know where to hit.  They make us feel guilty of our birth. But it’s amazing, it’s just amazing how much we can endure. I don’t know who is to thank for, wether it is our mind, our heart,  our soul or our whole body, but we can take it. We can take tons of this.  It adds up, that’s true, but I don’t know to which point and I don’t know how much.. And I don’t want to find out.

Sometimes, the difference between how we react on the outside and how we react on the inside is incredible. And very, very big. It’s like an iceberg. The tip is what we show. We don’t show anything. Maybe some tears can come out but rarely. If we have to say anything that moment, we can only stutter something out. We come out as funny and nobody expects anything. On the inside, there’s another story and its plot is nowhere near to the outer one.

Everything’s falling down. All the good thoughts you’ve build to that point come collapsing down and in a second you feel like they never were there. The bad thoughts are born and the older ones grow.  There’s  massacre. You feel like you have the deepest pit of hell inside you, with all its flames and pits. Some call them demons. I don’t want go give them this power. And it’s awful. It’s awful overall. Some believe that the root of all these monsters is the lack of occupation. It may be so. Once you get them though, you can say goodbye to the focus. You can’t concentrate anymore because of all the stupid scenarios your mind creates. But it’s not to blame, you got it to do so, you have pulled it on this path.

Another thing they do is expand your ego. Oh yes, they certainly do that. You see yourself above everyone, and maybe the worst thing, you see yourself above the ones close to you. You don’t worry about them anymore, they’re just there and won’t leave because you can’t be left. You’re the greatest, aren’t you? The world is spinning around you and you know that for sure. You think you deserve more and more. You’re expectations get higher and higher and when things don’t turn out the way you expect, violent reactions and muddy thoughts appear.  Because you can’t be treated this way. How dare they not fulfill your expectations? How dare they think of themselves? How dare they have fun without you? And if you’re invited, how dare they disturb you? How dare they have fun with someone else? How dare they have other friends? Nah, you can’t have this. You can’t be treated like tcan’t
If you can’t hold it in until the kettle cools of and if you’re not patient, it explodes. And then, you start hurting them. You tell them this from your own messed up perspective. If they care, they’ll get hurt, but you’ll notice it only when it’s too late. It’s bad. Hurting someone just because you feel bad about a scenario in your head that was unrealistic to start with, not happening.

And then, you start hating everybody. Blinded, not realising that life is the best thing that could happen to someone, you start hating it. You don’t really care. You want things, but not specific things. You don’t know what you want. You are unable to decide what’s important or not. You can’t set targets for you to achieve, and if you do, you can’t achieve them and this just deepens the already dark mood.
You develop bad reflexes. You check your social accounts every couple of minutes. You check others. Where are they, they’re not online. Right, because they don’t care.  Oh, they are online. Why aren’t they talking to me? Oh right, because they don’t care. Your take the love they have for themselves as selfishness. They’re all against you they can help you. Nobody can. And when they try to, you push them away. You’re fine, they’re messed up. How can they be like this to you.

You’re blind.
You think of giving up, on leaving.

You think of hurting yourself. That can be done. You try. If you’re powerful, you get addicted. More addicted to the attention you get for exposing it than to the act itself. If you’re more powerful, you try and then give it up.
This is a disease, I’m sure of it. And within that basic frame common to all of us, the are many more or less subtle variations. It’s a disease that adapts to the weaknesses of the victim. It’s also a great time killer. Oh yes. It’s the best way to pay attention to nothing at all and concentrate on nothing and care too much and get hurt by the tiniest most innocent things and gestures. It’s the art of getting angry at anyone on nothing.

But sometimes, fellows, you get the hang of it. You chose to avoid its reactions and stop the instinct. You chose to kill them for a bit or at least shut them up. You chose to take them of you and take a breath. You look around at what’s left after this war. You know deep down that there’s at least one more to come, but you don’t think of it. You rrebuild what you’ve taken down and apologise for what you’ve said. You start enjoying yourself and your life and the people around you, the few, the brave few that stood tall. You get things done. You smile and laugh and you’re at the highest point. Your happy. You’re so high.

It takes just a tiny push..

Red eyed

Scurt elogiu

Și până la urmă, nu poți trăi din durere, fie ea existentă și justificată sau doar imaginară. Nu ai cum. Și poate te ajută, poate te inspiră, poate te face să creezi, să te descoperi, dar nu e sănătos. Pentru clipele de fericire trebuie să trăiești. Pentru clipele de fericire vreau să trăiesc. Pentru clipele acelea pe care nu le poți descrie, pentru momentele ale căror efecte sunt o liniște și o pace de nedescris. Pentru asta să trăim. La urma urmei, nu sunt acelea momentele de puritate? Nu cumva, atunci, ne-am golit de noi? Fie ea satisfacție, fie ea împlinire, mulțumire de sine, fie ea râsul până la lacrimi sau fie ea lacrimile născute de o inimă iubită și o inimă iubitoare, sau fie ea ciocolata pe care o savurezi, fericirea vine în multe forme, fericirea se ascunde peste tot. Este necesar un minim de efort, un minim de voință, și ai căzut. Te-a mâncat fericirea. Totuși, e mai ușor și mai confortabil să fii trist – vorbind în numele meu -, și, de multe ori, alegi asta. Dar nu e bine, nu e bine deloc, nu te ajută. Poți avea zece minute fericite într-o zi, pe acelea trebuie să le ții minte. Poți să ai o zi fericită pe lună, aceea contează cel mai mult. Trebuie să înveți să fii fericit. Și ea să-ți fie combustibil.

După frustrarea din titlu, fericirea poate că este cea mai productivă stare. Fericirea productivă e minunată. E atunci când asta te determină să o consumi, sau, mai degrabă, sa încerci să o consumi, pentru că nu poți. E multă, e foarte multă atunci când e. Când e, e și pentru zilele în care nu a fost. Și o poți asocia cu orice. O transformi în energie, o transformi în motivație, o transformi în voință. O transformi în chef de orice vrei tu. Și te purifică, cum spuneam, pentru că ai chef doar de lucruri bune. Gândești altfel. Și ai puterea să ridici capul din pământ și să te uiți înainte, sau chiar în sus. Și-ți vine să rezolvi probleme. Și devii stabil.

Vreau să mă îmbăt. Să mă îmbăt cu asta. Parcă e ăsta un text orbitor de luminos având în vedere tematica de aici, dar sper să-mi rămână asta credință.

Scurt elogiu

Egal tăiat sau urlet

Totul e la fel și toți la fel sunt ca tot ce e la fel cu tot ce este. Ce mai e diferit? Diferitul e la fel la toți pentru că toți sunt diferiți la fel și tot ce e diferit e la fel cu tot ce diferă de tot. Totul seamănă și nu mai uimește nimic și nimic nu trezește notă discordantă și emoții și singura, cea mai deasă emoție e mâhnirea trezită de repetarea unui lucru. Și totul se repetă și irepetabilul e rar și în toți se găsesc aceleași elemente definitorii care transpar mai mult sau mai puțin dar care sunt, de cele mai multe ori, ușor de observat. Și nimic nu mai e nou și tot ce este nou este prea ușor și prea repede repetat. Ce este peste tot este căutat pentru a ajunge în cel mai scurt timp să satureze. Cel pierdut în neant va găsi mai ușor să adopte ce este peste tot decât să o ia pe o altă cale, pe o cale diferită, pentru că diferitul e greu. Pentru că din cele mai vechi timpuri e greu să sari departe de trunchi. Și pentru că diferitul nu e acceptat. Suntem născuți diferit și diferiți și lumea nu face decât să ne aducă pe toți la fel. Sorți diferite sunt transformate la aceeași soartă în linii mari. Pentru ca e greșit ceva diferit și pentru că e imposibil de perceput altfelul. În natură sunt diferențe, în natura umană nu. Evoluția în masă tinde spre imposibil pe când evoluția individuală nu. Evoluția proprie e mai ușoară și are mai mult sens odată ce nu te repeți ca toți ceilalți, odată ce nu mai ești o victimă a repetiției. Creaturi care preiau totul fără filtru de la alte creaturi care preiau și ele la rândul lor aceleași lucruri care sunt peste tot. Nu este cerut și nu este bun diferitul. Nu nu nu nu nu nu și nu nu și nu. E doar la fel. Totul. Și această monotonie devine exasperantă în momentele în care ieși din ea și o vezi. Și te întrebi, cât va mai fi? Și când își va atinge culmea exasperării? Dar nu-ți dai niciun răspuns. Totul te trage înapoi în monoton și în repetitiv și orice mâhnire ți-e înăbușată.

Egal tăiat sau urlet