Când parcă sunt obosit oricât de mult aş dormi. Şi când parcă toate ajung la saturaţie, orice aş auzi, aş face, cu oricine aş vorbi. Când chiar şi natura e tristă, chiar şi ea empatizează cu noi, ori cu mine. Când vântul bate mai nervos şi mai zgomotos. Când uneori mai vine o ploaie să mai închidă gurile oamenlor şi să liniştească toată atmosfera. Când strada goală nu te îndeamnă decât la somn.
Şi te culci, sau vrei să te culci. Dar e duminică, aşadar pierzi vremea cu mici nimicuri. Şi totuşi decizi să fii productiv azi. Pentru că e ultima zi din săptămână. Vrei să-ţi salvezi săptămâna, să nu treacă, aşa, neînsemnată ca toate celelalte de altfel. Şi devii disperat, cauţi să faci ceva, să realizezi ceva. Şi poate faci, dar nu e destul, nu poţi fi mulţumit, doar e duminică. Sau nu faci şi rămâi umilit, plictisindu-te poate de toate şi de tot.
Şi totuşi e dumincă.
Duminica e ziua care ne face mai vulnerabili, mai predispuşi la supărări, la suferinţe. Când poate toate luptele duse de tine până atunci să fii puternic, să uiţi de ceva, să nu te mai afecteze ceva, să fii indiferent, sunt degeaba. O iei de la zero. Duminica e ziua când te îndrăgosteşti cel mai uşor şi dureros. Şi când te plasezi cel mai jos în raport cu alţii. Şi stai şi priveşti cum alţii au o duminică frumoasă. Sau aşa li se pare lor. Sau poate chiar au, dar tu nu poţi avea. Aşa eşti tu, ai o zi în care nici colţurile gurii nu au chef să se ridice. Nu zâmbeşti deloc, dar eşti mândru de asta, de aerul ăsta grav.
Cam aşa-ţi sunt toate duminicile. Mai ales când sunt urmate de luni.
Şi mă refer la zilele acelea de luni cu ore de dimineaţă, cu oboseală şi cu chef minim de orice. Atunci ziua de luni este cu adevărat luni. Lunile libere nu sunt luni adevărate, la fel cum şi duminicile succedate de zile goale de luni nu sunt duminici adevărate.
Şi doar iubeşti duminicile.
Blogul adolescentului frustrat 